Muzeul Satului Mușătești

Dintre cărțile aflate în Colecțiile Speciale ale Bibliotecii Județene „Dinicu Golescu“ Argeș, cea care atrage atenția, datorită vechimii sale deosebite, de 380 de ani, este „Evanghelia Învățătoare“. Tipărită la Govora, în 1642, în timpul domnitorului Țării Românești, Matei Basarab, cartea de 788 de pagini, are tilul complet: „Evanghelie învăţătoare sau cazanie: scoasă şi primenită de pre limba rusască pre limba rumânească/ cu voia şi cheltuiala creştinului domn Matheiu Basarab; iară cu osteneala şi izvodirea lui Silivestru eromonah“.   „Evanghelia Învățătoare“ este prima cazanie din Țara Românească, ea precedând cu un an pe cea publicată de Varlaam, Mitropolitul Moldovei, la Iași, în 1643.  Cuvânt provenind din limba slavonă, „cazanie“ desemnează o culegere de predici şi omilii(comentarii ale textelor biblice). 

Oricine vizitează secţia Colecţii Speciale a Bibliotecii Judeţene „Dinicu Golescu“ Argeş rămâne impresionat, încă de la intrare, de o lucrare de rară frumuseţe ce atrage atenţia prin dimensiunile sale impunătoare. Este vorba de o litografie de mari dimensiuni, ce prezintă succint istoria neamului românesc de la origini până în anul 1892.   Arborele istoric genealogic al României, cuprinzând Charta Resboelor şi a Luptelor Române, a fost realizat de profesorul de istorie Jon C. Gârleanu, fiind aprobat de Ministerul Cultelor şi Instrucţiunii Publice, la 24 februarie 1892, când a avut loc deschiderea Corpurilor Legiuitoare.  Arborele istoric genealogic al României, „dedicat naţiunei“ române de autorul său Jon C. Gârleanu, este o încercare reuşită de a consemna evenimentele importante din istoria României, până la 24 februarie 1892, când se opresc informaţiile şi de aceea se presupune că aceasta este data la care a fost realizată frumoasa dantelărie grafică de dimensiuni impresionante (200 cm/90cm).     Informaţiile din caseta tehnică ne indică faptul că litografia a fost editată şi executată de Tipo-Lithografia „Eduard Wiegand“ din Bucureşti, această informaţie având relevanţă pentru cei pasionaţi de istoria tipografiilor bucureştene de la sfârşitul sec. al XIX-lea.  Desenul şi grafica acestei lucrări, minuţios realizate, îi aparţin artistului H. Fialla.  Arborele  este  conceput  în mod  realist,  cu  rădăcinile  viguroase - dacii  si  romanii,  bine  ancorate în  pământul  patriei, reprezentat de harta României Mari, hartă ce este înconjurată de o cunună împletită din ramuri de stejar şi de laur, simbolul vitejiei în luptă şi al victoriei militare. Aşadar, autorul acestei impresionante litografii, Jon C. Gârleanu se dovedeşte a fi un bun cunoscător al ştiinţei heraldicii, unde frunzele de laur și cele de stejar sunt un simbol al neînfricării, al valorii, dar şi al triumfului.  Pentru a ilustra mai bine lupta pentru apărarea pământului strămoşesc şi a aduce un omagiu acelor conducători români care au ştiut să apere pământul ţării, menţinând, în acelaşi timp, unitatea de credinţă şi de limbă a poporului român, sunt prezentaţi aici, de o parte şi de alta a hărţii României Mari, patru bărbaţi de seamă ai neamului: Ştefan cel Mare, voievodul Moldovei; Mihai Viteazul, domnul Ţării Româneşti; principele Alexandru Ioan Cuza şi regele Carol I.  Dacă sub portretele lui Ştefan cel Mare, Mihai Viteazul şi al regelui Carol I sunt consemnate în câteva cuvinte victorii sau evenimente importante din timpul domniei acestora, sub portretul lui Alexandru Ioan Cuza se află cele două steme ale Principatelor Române – Moldova şi Ţara Românească, unite, pe vecie, sub conducerea domnitorului.  Aşa cum istoria noastră este un flux continuu, neîntrerupt, arborele, reprezentat în litografie, nu este terminat, fapt care invită şi alte generații la continuarea acestuia.  Tulpina dreaptă şi neterminată reprezintă, potrivit profesorului Jon C. Gârleanu, cursul neîntrerupt al evoluţiei noastre istorice, ca popor. Ramurile mari reprezintă perioade importante ale istoriei, ramurile mici semnifică domnitorii, iar frunzele au consemnate în interiorul lor evenimente importante.  Coroana acestui arbore are 1660 de frunze, deci tot atâtea evenimente reprezentative pentru istoria noastră.  Jos, în colţul din dreapta al litografiei, autorul Jon C. Gârleanu şi-a semnat opera cu cerneală neagră. Datorită trecerii timpului semnătura s-a mai estompat. Dacă mai adăugăm şi faptul că exemplarul nostru, consemnat cu numărul 202, este unicul din ţară, în stare de conservare bună, ne putem face o imagine mai clară asupra valorii istorice deosebite pe care o  prezintă această impunătoare litografie.  

Nu o puteți vizita pentru că nu mai există, dar ea este aici, în centrul orașului, ca un dor, ca un regret. Publicăm pancarta aflată pe locul sfântului lăcaș pentru a invita la meditație.  La 23 aprilie 1962,în perioada detenției ultimului preot paroh a bisericii, preotul Florian I.Samarescu,a fost transmis Comitetului executiv al Sfatului popular al regiunii Argeș,HCM-ul nr.387 având conținutul : "Se aprobă scoaterea din lista monumentelor de cultură de pe teritoriul R.P.R.a bisericii Sfântul Nicolae din Pitești, anexată la H.C.M. nr.1160 din 1955 (semnat-Președintele Consiliului de miniștri,Ion Gheoghe Maurer).  La 26 aprilie 1962, Sfatul Popular al Regiunii Argeș (președinte I.Sandu) a trimis hotărârea Sfatului Popular al orașului Pitești. În iulie 1962 Biserica Sfântul Nicolae a fost demolată. Istoria orașului și a bisericii,istorie de peste două secole se încheia tragic.Odată cu Biserica a fost demolat centrul orașului, străzile Neagoe Basarab (strada Mare) și strada Domnița Bălașa. În cartea "Ansamblul urban medieval Pitești" scrisă de Eugenia Greceanu în 1982, se prezintă și istoria Bisericii Sfântul Nicolae,fosta catedrală a orașului .  Biserica Sfântul Nicolae a fost refăcută în 1812 ,pe locul unei biserici mai vechi de zid,din secolul XVIII.Cea mai veche carte de slujbă donată bisericii datează din 1743.Biserica a fost distrusă de cutremurul din 1802 și refăcută în 1812.A ars în 1848 , împreună cu Ulița Mare și a fost reconstruită ,la a treia zidire din 1864,când a fost sfințită.În grădina de brazi din preajma bisericii ,se afla bustul din bronz al lui Ion C.Brătianu.Biserica era pictată de Gheorghe Tatarascu și dăruită de M.S.Regele Carol I.  La 30 aprilie 1878, a fost oficiat primul Te-Deum de recunoștință penru victoriile din Războiul de Independență,în prezența domnitorului Carol și defilării regimentului de dorobanți.Domnitorul Carol a dăruit bisericii un policandru de valoare cu inscripția "Carol I al României închină Bisericii din orașul Pitești cu hramul Sfântul și Făcătorul de minuni Nicolae,acest odor ,în amintirea zilelor de 9 mai 1866,10 mai 1878,14 decembrie 1877- ziua reîntoarcerii acasă după izbânzile din Bulgaria.  Biserica avea un ceas mare în turlă, fiind denumită și "Biserica cu ceas". Biserica a fost o redută a luptei anticomuniste, luptătorul în rezistență Apostol găsind adăpost în această biserică până la arestarea sa.Biserica avea icoane aurite de valoare și o pictură impresionantă în tinda de la intrare.  Cum se arată în cartea citată,în 1883 Grigore Tocilescu,citează biserica datând din 1848,însă pisania consemnă reclădirea ei," cu cheltuiala mahalagiilor și ajutorul creștinilor" în 1812. 

Ion C. Brătianu a fost o mare personalitate istorică şi politică a ţării noastre, în general, şi a Argeşului, în special.  S-a născut în Piteşti, la 2 iunie 1821. S-a remarcat ca participant activ la Revoluţia de la 1848 din Ţara Românească, a militat pentru Unirea Principatelor Române şi a fost unul dintre artizanii aducerii dinastiei vest-europene în România, precum şi al obţinerii Independenţei Naţionale.  Ion C. Brătianu a îndeplinit cu cinste şi responsabilitate funcţia de prim-ministru al Regatului României.  La 4 mai 1891, s-a stins din viaţă la vila lui din Ştefăneşti, lângă Piteşti. La 25 mai 2007, a fost dezvelită statuia care îl reprezintă pe Ion C. Brătianu, autor fiind sculptorul Lucian Irimescu. Lucrarea este din bronz, are o înălţime de 4 m, o greutate de 5 tone. Se află în Parcul 1907, din centrul Piteștiului. 

Palatul Episcopal a fost ridicat între 1886 şi 1890 de regele Carol I, după planurile arhitectului francez André Lecomte du Noüy, cel care a reconstruit și frumoasa catedrală a mănăstirii.  În aripa de nord, în sala aflată în oglindă cu Sala Manole, a fost organizat un muzeu care adăposteşte patru fresce originale ale Catedralei Mănăstirii, precum şi Catapeteasma dăruită de Şerban Cantacuzino.  În ultimii ani, Reşedinţa Regală din Curtea de Argeş a trecut printr-un amplu proces de restaurare. Frumusețea construcției, valoroasa expoziție muzeală din interior, dar și istoricul familiei regale completează imaginea ansamblului Mănăstirii de la Curtea de Argeș, vechea capitală a Țării Românești.

Construită în timpul regelui Carol I, între 1895-1898, de inginerul Elie Radu, după proiectul arhitectului italian Giulio Magni, Gara Regală, unică in România, este ultimul punct feroviar de acces către Curtea de Argeș si Transfăgărășan.   Clădirea, astăzi declarată monument istoric, este de o frumusețe aparte. La exterior se pot admira brâurile de ceramică smăluită, ancadramentele ușilor si ferestrelor fiind din cărămidă smălțuită.  Pentru învelitoarea acoperișului s-au folosit solzi din ardezie, care dau eleganță datorită pietrelor cu înalțime și lățime uniforme si care se folosesc si astăzi.

Dacă doriți să aveți o imagine a ruinelor care înlocuiesc, în timp, strălucirea unui destin, puteți vizita Conacul Armand Călinescu de la Ciupa Mănciulești. Construit în anul 1905 (altă sursă arată anul 1925) de Armand Calinescu, conacul are  amprenta la sol de 130 m2. Este amplasat la Km 86 pe autostrada Pitești-București, ieșirea Teiu-Rătești la aproximativ 1-1,5 km de autostradă.

Uneori este bine să prețuim prezentul și prin prisma trecutului.  Muzeul Curtea de Argeș a amenajat o cameră cu mobilier și obiecte din vremea comunismului. Desigur că evoluția civilizației, precum și integrarea în Europa au schimbat aceste aspecte, dar tinerii au nevoie de un remember.

Oricât ne-am mira, o spunem în glumă, telefoanele inteligente, televizoarele plasmă sau dvd-urile nu au existat dintotdeauna.  Este ceea ce a dorit să sugereze Muzeul Curtea de Argeș, care a amenajat o încăpere cu magnetofoane, aparate vechi de radio sau de fotografiat, așadar, gadgeturile de altădată.  Exponatele trezesc și nostalgii și regrete, trimitându-ne într-o altă epocă despre care cei tineri pot avea astfel o mică reprezentare.