Muzee

O piesă de muzeu care vorbește despre vechea și buna organizare a Presei . În Legea Presei din 1944, se spun următoarele:  Art. 1 — Pot exercita profesiunea de ziarist numai acei care au obţinut calificarea profesională ca ziarist stagiar sau definitiv din partea Colegiului Ziariştilor din România. Colegiul Ziariştilor din România nu va putea acorda calificarea profesională de ziarist decât acelora care pe lângă capacitatea profesională nece¬sară prezintă o licenţă universitară sau un titlu academic echivalent şi diploma de pregătire şi spe¬cializare profesională într-un institut ştiinţific. Pentru ziariştii profesionişti exercitând efectiv profesiunea de cel puţin un an la data promulgării acestei legi, se va putea acorda calificarea profesională de ziarist stagiar sau definitiv, respectându-se drepturile câştigate, prin derogare de la condiţiunea de studii mai sus prevăzută. Nu pot obţine calificarea profesională acei care nu sunt cetăţeni români, nu au satisfăcut legea recrutării sau au suferit vreo condamnare din cele prevăzute de art. 139 codul funcţionarilor publici.   Art. 2 — Nimeni nu are voie să se intituleze ziarist dacă nu se încadrează în prezenta lege.   Art. 3 — Se consideră ziarist profesionist acel care participă la elaborarea unui ziar, în calitate de director, subdirector, şef redactor, secretar general de redacţie, secretar de redacţie, redactor, reporter şi corector sau funcţiuni efective de presă în Ministerul Propagandei Naţionale, la Soc. de Radio-difuziune şi Agenţia Rador.                               X  Presa avea reglementări clare și pentru că știuse să se organizeze.  La Muzeul de Istorie Câmpulung puteți vedea un exemplar datând din 1919 al Memoriului Asociației Generale a Presei Române către Regele Ferdinand. 

Enciclopedia României ne spune că Rudolf Schweitzer–Cumpăna s-a născut la Piteşti într-o familie de origine germană. Şi a definitivat studiile elementare şi liceul în oraşul natal, după care a luat calea occidentului. A studiat la Academia de arte frumoase de la Berlin, apoi la Paris. În 1909 s-a reîntors în ţară pentru a-şi satisface stagiul militar, după care îşi începe la Piteşti activitatea artistică. În anul 1911 expune pentru prima dată la Salonul Oficial. Mai întâi cu expoziţii de grup, apoi cu expoziţii personale, Rudolf Schweitzer–Cumpăna a devenit o prezenţă constantă la expoziţiile din ţară. În 1929 face un voiaj de studiu la Budapesta. În acelaşi an porneşte o campanie de lucru la Constantinopol, Atena şi Salonic.  Între 1931-1932 călătoreşte la Paris, unde va expune la Galeria Jeanne Castel, iar în 1932 participă cu lucrări la Expoziţia Artiştilor francezi de la Paris. Călătoreşte şi lucrează intens în Macedonia şi Grecia, ulterior în Italia şi Germania. În 1957 este invitat să facă o călătorie de documentare în fosta Iugoslavie. În anul 1951, Rudolf Schweitzer–Cumpăna este numit profesor la Institutul de Arte Plastice Nicolae Grigorescu din Bucureşti. În timpul vieţii face donaţii semnificative muzeelor din Piteşti, Brăila, Galaţi, Craiova. Cu prilejul împlinirii vârstei de 70 de ani i se conferă titlul de „Maestru Emerit al Artei”. Se stinge din viaţă la 17 februarie 1975, la Bucureşti şi este înmormântat la Cimitirul Evanghelic-Lutheran. Înzestrat desenator, având un ascuţit spirit de observaţie, Schweitzer-Cumpăna a creat portrete, peisaje şi mai ales scene din viaţa ţărănească, în tehnici diferite (ulei, acuarelă şi desen de predilecţie în cărbune) într-o viziune realistă. În pictură, el urmăreşte construcţia formelor în relief, modelând pasta, uneori excesiv de abundentă. Paleta sa este caldă, în tonalităţi grave şi profunde. În ultima parte din viaţă, el a fost preocupat de rolul luminii în pictură şi a manifestat o tendinţă accentuată pentru precizarea formei („Autoportret”, „Portret de bărbat”, „Capre în soare”). O semnificativă colecție din opera artistului poate fi văzută la Muzeul Județean Argeș, printre care și acest autoportret.

“Mi-aduc aminte de mirarea încântată care m-a cuprins ascultând la Ateneu pe Dinu Lipatti, adolescent de 15 ani, interpretând concerto-ul de Liszt în mi bemol major. Îi descoperise adevărata lui valoare. (…) M-am dus să-l felicit. Eram cu ochii plini de lacrimi.  Florica Muzicescu, maestra care îl formase, i-a spus:  <<aceste lacrimi cântăresc cât toate laudele>>. El m-a privit cu o intensitate care îi depășea vârsta. De pe atunci se afirma natura talentului său.  Concentrat și cântărind importanța modulațiilor, avea simțul tempo-ului, șlefuia cu minuțiozitate fațetele unei fraze muzicale până când îi desăvârșea graiul. Destinul, grăbit uneori să aprindă o flacără de geniu, a luminat o inteligență prematură și tânărul muzician a atins maturitatea la vârsta când tinerețea exuberantă caută succese și bucurii superficiale”. Aceste cuvinte înălțătoare despre Dinu Lipatti aparțin unui alt pianist de geniu, Cella Delavrancea, fiica cea mare a scriitorului Barbu Ștefănescu Delavrancea, în România Literară (25 decembrie 1975) . La Muzeul Județean Argeș avem șansa să vedem bagheta lui Dinu Lipatti, iar cu puțină imaginație să intrăm, pentru o clipă, în universul muzical al acestui genial artist.

Bastonul este realizat într-un atelier de la mijlocul sec. al XIX-lea, din materiale exotice (fildeş, bambus), metal preţios (argint) şi piele şi i-a fost dăruit lui Eminescu în 1876 de "Societatea Junimea” din Iaşi.  Are sculptată în basorelief monograma poetului (,,M.E.”), încadrată într-un decor floral. Piesa a ajuns la un fost guvernator al Bucovinei care i-a dăruit-o unei rude, farmacistul Nicolae Nicolescu, cel care a vândut-o apoi Muzeului Judeţean Argeş în 1975.  Din 2007 bastonul a  devenit parte din Patrimoniul cultural. Pentru cei cu putere imaginativă, această piesă de muzeu trebuie obligatoriu văzută, dacă nu cumva chiar venerată.

Pentru amatorii de sport, mai precis de istorie a sportului, vă semnalăm că la Muzeul de Istorie din Câmpulung se află bicicleta de concurs a ciclistului Gabriel Moiceanu.  Gabriel Moiceanu  (n. 12 august 1934, Câmpulung, Muscel, România)  este un fost ciclist român  care a participat  la Jocurile Olimpice de vară din anii 1960 și 1964.   A avut, de asemenea, nenumărate participări la competiții interne și internaționale, fiind una dintre legendele sportive ale Argeșului. 

Provine din regiunea Oltenia și este o locuință, casă semiîngropată, unde intrarea se face prin tindă (gârllici), se ajunge în vatră, camera numită "la foc" din care se trece "în sobă" - odaia de locuit. Podeaua este de pământ, iar pereţii laterali sunt căptuşiţi cu cărămidă şi cu scânduri de stejar aşezată vertical. Straturile alternative de pământ şi paie se aştern pe baza formată de "mârtaci". "Mârtacii" puşi în plan oblic şi fixaţi în cosoroabă cu ajutorul unor "măsele" formează acoperişul. Fumul era evacuat printr-un coş cu corlată, foarte puternic şi coborât mult, care se continuă în sus printr-o construcţie în formă de trunchi de piramidă, lucrat din cărămidă; coşul iese mult în afară deasupra acoperişului.

Pe valea Râului Doamnei în sus, spre nord, unde domină culmea "Vârfului Strungii", la poalele munților Făgăraș, într-o ultimă constelație de așezări rurale, se află comuna Nucșoara. Istoria acestui ținut de legendă este fascinantă, tulburătoare, având în vedere rezistența la agresiunile dictaturii, dar și acuratețea sufletească, priceperea și hărnicia locuitorilor săi.  Nimic nu a alterat demnitatea, iubirea de pămantul natal și de obiceiurile străbune ale locuitorilor comunei Nucșoara.  Unul dintre obiectivele de interes din localitate este casa fostei luptătoare anticomuniste Elisabeta Rizea. Eroina din Nucșoara, așa cum mai este cunoscută Elisabeta Rizea, a devenit, după 1990, un simbol al demnității și al rezistenței împotriva comunismului. Alături de soțul ei, Gheorghe, a participat la organizarea și sprijinirea grupului de partizani condus de Toma Arnăuțoiu. A fost închisă pentru faptele ei între 1950-1956 și 1958-1964.  Casa a fost ridicată în 1931 de către soții Rizea. Camera din dreapta a fost locul în care au depus jurământul partizanii lui Toma Arnăuțoiu, în primăvara anului 1949. În aceeași cameră a înnoptat Regele Mihai I în tinerețe, atunci când a vizitat satul Nucșoara și când a cunoscut-o pentru prima dată pe Elisabeta Rizea, la șezătoarea satului. În prezent, casa se află în proces de consolidare și restaurare în cadrul unui proiect al Asociației Elisabeta Rizea, dezvoltat în parteneriat cu Centrul de Studii în Istorie Contemporană. Proiectul își propune să consolideze și să restaureze casa în care au locuit Gheorghe și Elisabeta Rizea, urmând ca aceasta să fie transformată în muzeu pentru a putea fi introdusă în circuitul turistic. Adresa: Comuna Nucșoara se află la 60 de kilometri nord de Pitești și 175 de kilometri nord-vest de București. Este deservită de șoseaua județeană DJ731, care o leagă spre sud de Corbi, Domnești (unde se intersectează cu DN73C), Pietroșani, Coșești și Dărmănești (unde se termină în DN73). Sursa: Asociația Elisabeta Rizea; www.casaelisabetarizea.ro; www.eroinenucsoara.ro

Casa Goangă din Curtea de Argeş este una dintre cele mai importante case memoriale din judeţul Argeș. Poartă numele familiei lui Petre Ştefănescu Goangă şi a fost, de fapt, casa bunicilor acestui artist. Casa a fost construită la începutul secolului al XIX-lea şi este alcătuită din parter şi cerdac. Este cea mai amplă construcție rezidențială tradițională păstrată în centrul istoric. Prispa generoasă, de sub acoperișul de șiță, orientată spre curte, constituie elementul major al compoziției. Casa are şi o pivniţă ale cărei uşi poartă amprenta gospodăriilor tradiționale argeșene.   Petre Ștefănescu Goangă a studiat la Paris, iar vocea sa l-a făcut cunoscut în întreaga lume, devenind oaspetele îndrăgit al marilor scene de peste hotare. A fost cântăreţ de operă, bariton, dar şi pedagog. De asemenea, a jucat în filmul „Pantoful Cenuşăresei", regizat de Jean Georgescu, în anul 1969.   Casa Goangă este un monument istoric important și din perspectiva familiei artistului. Bunicul lui Petre Ştefănescu Goangă a fost o personalitate de seamă a României. Profesor de psihologie, rector la Universitatea din Cluj, membru al Academiei Române, acesta a înfiinţat prima instituţie de psihologie experimentală. [Image]Sursa: Asociația Montană Vidraru; https://visitcurteadearges.ro/; wikipedia.org; welcometoromania.ro

The "Dinu Lipatti" Memorial House in Leordeni is the home where the famous pianist Dinu Lipatti grew up. "My beloved Dinu was so happy every time he would leave for Fundățeanca. What a beautiful land!" is shown in the writings of his mother, Anna Lipatti. The "Dinu Lipatti" Memorial House preserves objects related to the life and activity of the great Romanian pianist and composer. Among the most important exhibits is the Bechstein piano, to which the artist sang and composed during the holidays in the countryside. The keys of the old Bechstein come to life with each edition of Dinu Lipatti Music Prize Laureates Gala – a national festival organized by the Argeș County Museum. In the mansion from Fundățeanca, diplomas, scores, as well as an impressive collection of photos and correspondence can be admired.

The “George Topîrceanu” Memorial House in Nămăiești is the place where the author of “Happy and sad Ballads” spent 8 years of his life. The house presents exhibits related to the life and activity of the poet - a part of the personal library, letters addressed to family and friends, manuscripts, photos, hunting weapons, sticks. An interior wooden staircase, an original element in the peasant architecture, leads us upstairs where the atmosphere in which George Topîrceanu lived and wrote was recreated. Towards the street, a bedroom with antique furniture and many popular fabrics evoke for the visitor the calmness of the poet's hours of rest.

Casa Memorială Ion Mihalache din Dobrești, județul Argeș, reprezintă astăzi un ultim artefact de rememorare al marelui om politic. Viitoarea reședință a lui Mihalache lua ființă cu doar 2 ani înainte ca acesta să se nască și anume în 1880.  Proprietatea cuprinde astăzi două case, cea inițială fiind ridicată după tipicul sfârșitului de secol XIX. Casa veche a fost ridicată pe un demisol din cărămidă, peste care s-au așezate bârne de stejar, iar casa propriu-zisă a fost ridicată din bârne (vârghii). Casa de vârghii, tipică zonei, era o casă cu pereții din lemn, peste care se prindeau în cuie stinghii oblice, tencuite. Casa este deosebit de rezistentă la cutremure, fiind foarte elastică, dar și foarte călduroasă. Acoperită cu tablă, a avut la început o terasă lungă în latura dreaptă, închisă ulterior cu ferestre. Astăzi aceasta este un cerdac acoperit, oferindu-i un aspect specific și un aer distins. Al doilea imobil, ridicat în primele decenii ale secolului XX, are parterul construit din cărămidă, iar etajul din vârghii, cu pereții despărțitori din zid. Are trei încăperi la parter și patru la etaj, cu un mic balcon.  Alegerea acestei reședințe de către Ion Mihalache nu este întâmplătoare.  Aflată la doar 20 de km la nord de Topoloveni, locul de naștere al lui Mihalache, casa prezintă totodată și un specific față de care politicianul resimțea afinități puternice – tradiția. (financiarpress.ro). 

Casa memorială ”Liviu Rebreanu” este situată în comuna Ştefăneşti, judeţul Argeş și a fost inaugurată în mai 1969. Cuprinde obiecte şi piese de mobilier care au aparţinut marelui romancier. Construită la începutul secolului al XX-lea, casa a fost cumpărată în 1930 de către Liviu Rebreanu. Scriitorul a scris aici romanul „Răscoala”, precum şi unele din operele sale apărute în ultima parte a vieţii. În această casă (unde a decedat la 1 septembrie 1944) Liviu Rebreanu a fost vizitat de-a lungul timpului de numeroase personalităţi ale ştiinţei şi culturii româneşti. Casa evocă personalitatea scriitorului, exponatele prezentând obiectele personale, manuscrise, ediţii ale operei sale apărute în ţără sau peste hotare, o parte din corespondenţa purtată cu oameni de cultură români sau străini. O contribuţie deosebită la amenajarea casei memoriale au avut-o Fany Rebreanu şi Puia Florica Rebreanu, soţia şi respectiv fiica scriitorului.

Casa Memorială „Vladimir Streinu" din Teiu este un muzeu memorial înființat în casa care a aparţinut familiei Vladimir Streinu între 1902 – 1972. Casa a fost construită de Șerban și Leanca Iordache în anul 1902 și se află în centrul satului Teiu.  La 28 noiembrie 1971, la inițiativa profesorului Vasile Falcescu și cu aprobarea primului secretar al județului de la acea vreme, a avut loc constituirea Societății culturale ,,Vladimir Streinu" din Teiu, iar mai târziu, la 28 mai 1972, a avut loc inaugurarea Casei Memoriale "Vladimir Streinu". În interiorul muzeului, sunt expuse obiecte ce au aparţinut familiei scriitorului, tablouri, precum şi o bibliotecă ce cuprinde o colecție de cărţi care au aparţinut scriitorului Vladimir Streinu. În aceeaşi clădire, este amenajat şi muzeul sătesc, care prezintă o expoziție de obiecte etnografice și istorice ilustrând viața locală. [Image]Scriitorul Vladimir Streinu s-a născut la 23 mai 1902 în comuna Teiu din județul Argeș. A debutat ca poet în „Adevărul literar si artistic" (1921), iar în calitate de critic, în revista „Muguri" (Câmpulung Muscel) în 1922, cu un articol despre volumul de poezii „Pârga", de Vasile Voiculescu. A colaborat cu foarte multe alte publicații, precum „Săptămâna muncii intelectuale", „Cetatea literară", „Viața Românească", „Gândirea", „Mișcarea literară", „Universul literar". Vladimir Streinu a fost, înainte de toate, un critic de poezie, pe care a îmbrățișat-o aproape în întregimea ei, de la Eminescu și încă de mai înainte, până la cel mai tânăr contemporan. În anul 2006 a fost ales ca membru post-mortem al Academiei Române. [Image]Acces: Comuna Teiu se află în marginea sud-estică a județului Argeș, la limita cu județul Dâmbovița, pe malurile râului Mozacu. Este străbătută de șoseaua județeană DJ 508, care o leagă spre nord de Rătești și Căteasca și spre sud de Negrași. Casa Memorială „Vladimir Streinu" din Teiu se află la 9 km de autostrada Bucureşti - Piteşti, km 84. Sursa: ghidulmuzeelor.cimec.ro, https://www.facebook.com/Vladimir-Streinu-258033804328487/, wikipedia.org)

Amenajările şi construcţiile pe care Ionel Brătianu (1864-1927) le-a făcut la Vila Florica au durat din 1889 până în 1925.  Din această perioadă datează încastrarea în zidurile exterioare ale elementelor de arhitectură antică, respectiv basorelieful cu motivul „Cavalerului trac”, ce datează din secolul al II-lea Î.Hr., friza ce este adusă de la Sarmizegetusa.   În general, cultul Cavalerului Trac este bine documentat, fie prin intermediul templelor sau sanctuarelor, a monumentelor funerare şi epigrafice, dar mai ales a tăbliţelor sau plăcuţelor iconografice şi chiar a monedelor. Majoritatea monumentelor iconografice, după amprenta execuţiei gliptice şi respectarea canoanelor figurative, ne determină să credem că erau lucrate în Dacia, de către meşteri locali la comanda adoratorilor, care de cele mai multe ori proveneau tot din Moesia şi Tracia. Reprezentările în relief ale Cavalerului Trac îmbracă forme diferite şi numeroase.  Vizitând Vila Florica, actualul Muzeu al Brătienilor, prima imagine pe care o veți remarca este a Cavalerului Trac.  Sursa foto: https://hailaplimbare.files.wordpress.com/2018/10/cavalerul_tracic_vila_florica.jpg

De obicei, când vizităm muzee, trecem grăbiți cu privirea peste ceramica vechilor culturi, părându-ni-se de importanță strict științifică.  Am dorit să inserăm în acest TOP ceramica culturii Gumelnița pentru a arăta că este bine și frumos să ne ducem cu gândul până în cea de a doua jumătate a mileniului V î.H., în neolitic. Oamenii gândeau, aveau idei creatoare, știau ce este frumosul. La Muzeul Județean Argeș, ceramica culturii Gumelnița este frumos reprezentată. 

Mihai Tican Rumano s-a născut pe 2 iulie 1893 în comuna Berevoești, județul Argeș. Personaj fascinant, Mihai Tican Rumano este cel mai cunoscut scriitor român cu lucrări din domeniul literaturii de călătorie. A avut o viață tumultoasă, plină de aventuri. La numai 16 ani, Mihai Tican Rumano s-a îmbarcat pe un vas italienesc cu care a ajuns la Napoli. Dornic să cunoască noi orizonturi, începe un periplu de aproape 25 de ani prin toată lumea. Vizitează, astfel, țări din Africa, America de Sud și America de Nord, ajungând pănă în Australia și Noua Zeelandă. Cel mai mult va sta în Argentina și Spania, unde își va publica și primele lui articole și cărți de călătorie, pentru multe dintre ele primind elogii din partea presei de specialitate.  În 1935, a fost decorat de împăratul Haile Selassie I al Etiopiei și ridicat la gradul de ofițer imperial pentru popularitatea făcută Etiopiei prin volumul monografic "Abisinia". De asemenea, președintele Republicii Spaniole, Alcado Zamora, i-a acordat titlul de "Cavaler al Ordinului Republicii" pentru "meritele deosebite în sprijinirea aspiraţiilor poporului spaniol". Printre titlurile cărților sale amintim: „Pierduți printre fiare", „Dansul canibalilor", „Lacul cu elefanți", „Viața albului în țara negrilor", „Peste mări și țări" etc. Pasionat colecționar de opere de artă, Mihai Tican-Romano a donat colecția sa de artă plastică Muzeului din Câmpulung Muscel în anul 1959. Donația a constitutit nucleul Secției de artă plastică a acestui muzeu, inaugurată în anul 1960. [Image]În clădirea vechii școli din satul său natal, Berevoești, renovată în 1985, a fost amenajată Colecţia de Artă Plastică "Mihai Tican-Rumano". Colecţia prezintă obiecte de artă (pictură de ulei, gravuri, acuarelă, cărbune, tuş etc.) donate de către scriitorul şi călătorul Mihai Tican-Rumano (1895 - 1967) ca omagiu adus locului unde a copilărit. De asemenea, în satul Berevoești se află și Casa memorială Mihai Tican-Rumano, organizată în casa natală a scriitorului, în care se păstrează câteva obiecte și fotografii. În prezent, Școala cu clasele I -VIII din Berevoești poartă numele celebrului fiu al satului - Mihai Tican Rumano. Adresă: Muzeul "Mihai Tican-Rumano" se află lângă Primăria Berevoeşti, pe Valea Satului. Sursa: http://ghidulmuzeelor.cimec.ro; https://ro.wikipedia.org/;  www.culturaarges.com; http://povesteazilei.blogspot.com/

Dacă doriți să aveți o imagine a ruinelor care înlocuiesc, în timp, strălucirea unui destin, puteți vizita Conacul Armand Călinescu de la Ciupa Mănciulești. Construit în anul 1905 (altă sursă arată anul 1925) de Armand Calinescu, conacul are  amprenta la sol de 130 m2. Este amplasat la Km 86 pe autostrada Pitești-București, ieșirea Teiu-Rătești la aproximativ 1-1,5 km de autostradă.

The Racovița – Mioveni Kula was built by the famous boyar Nicolae Racoviceanu as a place of defence against outlaws, thieves or Turkish bands that crossed the Danube to rob. The building structure is 20 meters high, with thick walls, small windows and a single entrance (an oak door, which is well latched). Currently, the Racovita Kula hosts the Ethnographic Museum ''Prof. Constantin Năstase”. The collections of the museum include elements of folk costumes and occupations, numismatics, art objects, religious testimonies, weapons, carpentry, cooperage, ironworks. At the Ethnographic Museum in Mioveni is also exhibited the huge wooden spoon, holding a record approved in the famous Guinness Book of Records. The spoon measures 17.79 metres in length and 1.50 metres in the widest point and it was made by the artisan Ion Rodoș and his son. The wooden spoon is a real work of art, being adorned with traditional folk motifs and the logo of the city of Mioveni.

Pe malul drept al Topologului se află Cula Sultănica, o locuință fortificată construită la sfârșitul secolului al XVIII - lea de căpitanul Ştefan Balotă, având caracter de construcție pentru apărare în vremuri de neliniște.  A devenit leagănul familiei Brătianu, după căsătoria lui Ene Brătianu cu Safta, nepoata căpitanului Balotă.  Edificiul poartă numele de Sultănica de la Sultana, fiica lui Ene Brătianu.  Ene Brătianu a ridicat alături şi o frumoasă biserică, cu hramul Sfântul Nicolae. Biserica "Sf. Nicoale" este un monument istoric de arhitectură de la sfârșitul secolului al XVIII-lea, făcând parte din a doua epocă a noului stil românesc al Renașterii.  În curtea bisercii se află o cruce de piatră, care datează din anul 1736, scrisă în litere chirilice, precum și cavoul marelui savant Constantin Miculescu.

Uneori este bine să prețuim prezentul și prin prisma trecutului.  Muzeul Curtea de Argeș a amenajat o cameră cu mobilier și obiecte din vremea comunismului. Desigur că evoluția civilizației, precum și integrarea în Europa au schimbat aceste aspecte, dar tinerii au nevoie de un remember.

FC Argeş Piteşti a fost fondat în anul 1953 sub numele de Dinamo Piteşti, debutând în prima divizie în anul 1961. A fost una din echipele de vârf ale anilor ’70, reuşind să câştige două titluri de campioană în anii 1972 şi 1979. Pe data de 6 august 1953, un ordin al Ministerului Afacerilor Interne consfinţeşte actul de naştere al echipei Dinamo Piteşti, actuala formaţie FC Argeş, numele fiind luat după sora mai mare din Bucureşti. Noua grupare din oraşul Piteşti îşi începe ascensiunea de jos, din campionatul orăşenesc, dar implicarea factorilor locali şi aducerea pe lângă echipă a celor mai buni fotbalişti din oraş vor constitui principalii factori în promovarea echipei an de an. Urcarea în Divizia B se produce la sfârşitul campionatului 1958-1959, şi în chiar primul an este foarte aproape de Divizia A, numai că Dinamo ocupa doar locul al doilea al seriei secunde.  Visul ia contur pentru iubitorii fotbalului din Piteşti în sezonul viitor. În 1961 Dinamo Piteşti promovează pe prima scenă fotbalistică, sub comanda antrenorilor Ştefan Vasile şi Tănase Dima. Trei dintre cei mai cunoscuţi componenţi ai lotului de-atunci, Ion Barbu, Florin Halagian şi Nicolae Dobrin, sunt personajele care au contribuit cel mai mult la performanţele de peste ani ale clubului de fotbal FC Argeş, înfiinţat în anul 1968, primul club de fotbal din ţară. În cei 53 de ani de existenţă, FC Argeş s-a remarcat nu numai prin cele două titluri de campioană a României, sau prin participările în cupele europene, ci şi prin faptul că a dat fotbalului românesc jucători de mare valoare, arată fotbalclubarges.ro. Printre cele 101 monumente culturale ale Argeșului am considerat că trebuie să se afle colecția de cupe câștigate de această echipă simbol și aflată la secția sportivă a Muzeului Județean Argeș. 

Dacă zidurile conacului ar putea povesti câte au văzut și ce au auzit de-a lungul secolelor tumultuoase de istorie românească care au trecut peste curtea Goleștilor, câte secrete am afla, câte bucurii și tristeți am retrăi!   Ce atmosferă încordată gata să explodeze trebuie să fi trăit cei de la curtea Goleștilor, în primăvara anului 1821! În seara zilei de 20 mai, pe când controla pichetele de pază din tabăra pandurilor, T. Vladimirescu a avut o confruntare cu căpitanii săi care refuzaseră să semneze un act de credință față de el. Ca urmare a unei discuții violente, T. Vladimirescu cu duritate, fără suficientă chibzuință în acel moment, a poruncit să fie spânzurat căpitanul Ioniță Urdăreanu, acesta fiind foarte iubit de panduri. Era un flăcău „de o stare robustă, în cea mai frumoasă vârstă a juneţei sale, cu un păr galben ca beteala care ajungea la genunche şi de o frumuseţe nespusă, rudă cu cei mai mulţi căpitani”. Trupul lui atârna, spânzurat de o salcie şi se vedea clar la lumina focurilor. A fost situația care l-a făcut pe M. Cioranu, aghiotantul lui T. Vladimirescu, să noteze despre șeful său: „Trebuie să spunem adevărul, Tudor era un om aspru și la mai multe împrejurări, crud”.  Profitând de starea de nemulțumire creată în tabăra pandurilor, în dimineața zilei de 21 mai, căpitanii Iordache Olimpiotul şi Ioan Farmache l-au acuzat pe T. Vladimirescu de trădare a Eteriei și de înțelegere cu turcii.  T. Vladimirescu a fost făcut prizonier de eterişti înlăuntrul foişorului în primele ore ale dimineţii de 21 mai şi n-a mai fost scos afară decât atunci când s-au îndreptat spre Pitești, sub pază sigură. De aici a fost dus la Târgoviște unde a fost executat în noaptea de 26/27 mai 1821. Foișorul de pază este astăzi intrarea principală a Muzeului Golești, unde vizitatorii pot admira arme de provenienţă turcească din timpul revoluţiei și o copie a drapelului pandurilor, purtat de aceştia cu glorie în timpul revoltei.

Armand Călinescu s-a născut pe 4 iunie 1893 la Pitești, în familia colonelului Mihai Călinescu, și a urmat școala și liceul în oraș, fiind un elev eminent. În 1912 a început cursurile Facultății de Drept la Universitatea București, participând în paralel și la cursurile Facultății de Filosofie. După ce a obținut titlul de doctor în științe politice și economice la Paris, cu teza “Le change Roumain. Sa depreciation depuis la guerre et son retablissement”, în 1918 a fost numit judecător de pace în județul Argeș, iar anul următor a intrat în politică, în Partidul Țărănesc al lui Ion Mihalache, care urma să devină Partidul Național Țărănesc. A fost ales deputat în Parlamentul României în 1926, a ținut primul său discurs pe 29 iunie 1926, iar doi ani mai târziu, în 1928, a fost numit prefect de Argeș prin decret regal. În 1930 a devenit subsecretar de stat la Ministerul de Interne, exact în momentul în care s-au înăsprit măsurile împotriva dezordinilor sociale, după restaurația regelui Carol al II-lea. După scurte mandate ca ministru al Sănătății, ministru al Educației Naționale și ministru al Apărării Naționale, pe 7 martie 1939 regele Carol al II-lea l-a numit pe Armand Călinescu în funcția de președinte al Consiliului de miniștri. Adversarii săi legionari l-au acuzat că a pus la cale un plan secret, ce ar fi fost aprobat de Marea Britanie, de a distruge câmpurile petrolifere din Prahova în cazul unui atac german asupra României. Este motivul pentru care Armand Călinescu a fost asasinat în București pe 21 septembrie 1939, de un comando legionar condus de avocatul Dumitru (Miti) Dumitrescu, scrie dosaresecrete.ro. Un frac al lui Armand Călinescu se află la Muzeul Județean Argeș.

Oricât ne-am mira, o spunem în glumă, telefoanele inteligente, televizoarele plasmă sau dvd-urile nu au existat dintotdeauna.  Este ceea ce a dorit să sugereze Muzeul Curtea de Argeș, care a amenajat o încăpere cu magnetofoane, aparate vechi de radio sau de fotografiat, așadar, gadgeturile de altădată.  Exponatele trezesc și nostalgii și regrete, trimitându-ne într-o altă epocă despre care cei tineri pot avea astfel o mică reprezentare.

,,Gazeta Țăranilor" apărea pe 8 noiembrie 1892 la Mușătești-Arges, ultimul an de apariție fiind 1926. Ca director si fondator al publicației este menționat până la 18 februarie 1907, Constantin Dobrescu - Argeș, iar până la 6 septembrie 1915, director - proprietar este Alexandru Valescu.  Ziarul a fost tipărit pe perioade la București, Câmpulung, Curtea de Argeș.  Apărea o dată pe saptamână, duminica, și avea patru pagini. Despre programul ziarului, Constantin Dobrescu - Arges scria in ,,Școala poporului" din iulie 1897: ,,...la început (Gazeta Țăranilor) voia să lase pe cel din urma plan chestia politică, ocupându-se mai vârtos de chestia culturală, națională, economică și socială".  În articolele publicate de-a lungul timpului se remarcă preocupările pentru culturalizarea țăranilor (înființarea de biblioteci populare), medalioane consacrate scriitorilor Delavrancea, Hașdeu, Ionescu-Gion, cunoașterea istoriei locale, medicina, igiena, probleme agricole și de economie agrară, industria locală, îmvățământ.   Dobrescu - Argeș dezbătea în articolele sale editoriale problema țărănească, situația economică și drepturile politice ale țăranilor, notează blogul ”Altmarius/ cultură și spiritualitate”.

 În Balada chiriașului grăbit, poetul George Topârceanu scrie:  ” Trec anii, trec lunile-n goană  Şi-n zbor săptămânile trec.  Rămâi sănătoasă, cucoană,  Că-mi iau geamantanul şi plec!    Eu nu ştiu limanul spre care  Pornesc cu bagajul acum,  Ce demon mă pune-n mişcare,  Ce taină mă-ndeamnă la drum.    Dar simt că m-apasă pereţii,  Eu sunt chiriaş trecător:  În scurtul popas al vieţii  Vreau multe schimbări de decor.”  Gemantanul poetului poate fi văzut la Casa  Memorială din Nămăești, comuna Valea Mare – Pravăț. 

”Creatorul tuturor acțiunilor, era mijlocașul complet, cu o tehnică rafinată, depășind foarte ușor adversarii și lovind mingea cu ambele picioare. Dar nu era chiar un înger. Iubea fotbalul în felul său. Nu-i plăceau tactica, pregătirea fizică, disciplina și cantonamentele”, a comentat Calciomercato cariera lui Dobrin. Vreți să vedeți cu ochii ghetele Gâscanului ? Le găsiți în Argeș, la Muzeul Județean. 

Legenda spune că atacul turcilor asupra Cetății Poenari în care se afla Vlad Țepeș s-a desfășurat cu ghiulele și catapulte și a început de pe pajiștea Pleașa, din partea stângă a Cetății, cum stăm cu fața spre vale. A durat destul de mult lupta. Până au coborât turcii versantul și l-au urcat pe celălalt până în Cetate, Vlad Țepeș a fugit pe o potecă prin pădure, cu calul potcovit invers. Ideea de a-l potcovi invers ar fi fost a unei țigănci, Dobra Harașoaica pe numele ei, care s-a gândit că așa-i va păcăli pe turci.  Deși urmele arătau că Vlad Țepeș intra în Cetate, de fapt, el ieșea. Calul avea potcoavele bătute invers și i-a indus pe turcii în eroare. Până și-au dat ei seama că au fost păcăliți, Vlad Țepeș a ieșit undeva înspre Ardeal.  Drept recompensă pentru favorul făcut, Tepeș a lăsat celor din Arefu – pentru că țiganca era din Arefu – șapte munți și zece înțărcători. Tot ce înseamnă înconjurul Cetății, toți munții pe care noi îi putem vedea de jur împrejur, aparțin comunității Arefu. Câteva ghiulele, mari și mici, trase odionioară cu tunuri din lemn de cireș, se găsesc la Muzeul Curtea de Argeș.

Uriaşa lingură de lemn de la Mioveni, deţinătoare a unui record omologat în celebra Guinness Book of Records, măsoară 17,79 m lungime și 1,50 m în cel mai lat punct (lungimea căușului cu brațe) și a fost realizată în 14 zile de către meșterul popular Ion Rodoș.  Lingura de lemn este o adevărată operă de artă, fiind ornată cu motive populare tradiționale și cu sigla orașului Mioveni. Lingura a fost confecționată din lemnul a doi arbori de tei, primul exemplar de 100 de ani, cu un diametru de 78 cm, fiind folosit pentru realizarea căușului, iar cel de-al doilea arbore fiind folosit pentru coada lingurii.  Lingura de lemn uriașă este expusă la Muzeul Etnografic Constantin Năstase - Racovița din Mioveni.

Una dintre piesele, din păcate puține, de mobilier, autentice, păstrate la Muzeul Naţional Brătianu este o masă persană de o mare valoare cumpărată de Ion C. Brătianu de la Paris în anul 1860. Este realizată din lemn de cireş pietrificat, după o metodă tradiţională arabă prin care lemnul era scufundat într-o apă cu conţinut ridicat de minerale şi lăsat o perioadă de timp și în acest fel mineralele pătrundeau în celulele vegetale ale lemnului, înlocuind lignina şi celuloza. După scoaterea lemnului din apă, prin uscare, mineralele cristalizau şi dădeau duritate acestuia. Blatul mesei este circular, lucrat în lemn de cireş, iar pe marginea mesei sunt opt plăcuţe ceramice smălţuite, pe care sunt evocate scene şi motive din viaţa tradiţională persană. Masa a fost realizată în secolul al XVI-lea, în timpul dinastiei Safavide (1501-1722; 1729-1736), perioadă caracterizată de o renaştere în domeniul artelor. Venind să vedeți masa persoană a lui Ion C. Brătianu, nu veți rezista și veți vizita întregul muzeu argeșean de la Florica.

The Pitesti prison became known for hosting the violent action called “the Pitești phenomenon”. Students were tortured to denounce their own anti-communist activities, but also those of their acquaintances. They were also forced to deny their families and friends and renounce to their moral values. More than 600 students were tortured in Pitești and at least 11 died from out of control violence. Inside the former penitentiary a memorial museum was arranged by the Pitești Prison Memorial Foundation. Open to the public in 2014, the Pitești Prison Memorial offers guided tours, cultural and educational activities and hosts a permanent exhibition exploring the history of the communist dictatorship in Romania. Upstairs, in one of the most important rooms in the former penitentiary, there is also a chapel where religious services are held regularly. Since 2022, in the same building of the former penitentiary, it has been opened the Museum of Communism for Children, a project dedicated to children and adolescents, which explores, through games and workshops, the theme of communism in Romania.

La 20 septembrie 1861, Nicolae Grigorescu pleacă la Paris, bursa obţinută fiind de 260 de galbeni. A locuit mai întâi la la hotelul Corneille apoi în Cartierul Latin şi a intrat la Şcoala de Belle-Arte, frecventând atelierul lui Sebastien Cornu, unde este coleg cu Renoir şi unde va studia desenul şi compoziţia. În toată perioada petrecută la Paris, Grigorescu a realizat o serie de copii după vechii maeştrii ai picturii, urmare a numeroaselor sale vizite la Muzeul Luvru. Însă, vocaţia sa de peisagist, îl atrage către Şcoala de la Barbizon, aflată într-un sat celebru în acele timpuri prin arta înnoitoare a unor artişti precum Jean-François Millet şi Théodore Rousseau, stabiliţi chiar aici. Se mută la Barbizon, unde îşi desăvârşeşte educaţia artistică prin asimilarea experienţei unor artişti precum Gustave Courbet ori Théodore Rousseau. Emblematice pentru perioada de formare de la Barbizon, au rămas câteva lucrări de mare valoare artistică, unele dintre ele făcând parte din Tezaurul României care a fost dus spre păstrare în anul 1917 în Rusia, în timpul Primului Război Mondial. Menţionăm aici, dintre lucrările etapei Barbizon, „Peisaj cu turmă de oi”, „Peisajul din pădure”, „Interior de curte”, „Toamna la Fontainebleau”, „Intrarea în pădurea Fontainebleau”, „Apus de soare la Barbizon”, sau „Peisaj cu turmă de oi”. În anul 1867 participă la Expoziţia Universală de la Paris cu şapte lucrări, apoi expune la Salonul parizian din anul 1868 lucrarea „Tânără ţigancă”, revine de câteva ori în ţară şi, începând din 1870, participă la Expoziţiile artiştilor în viaţă şi la cele organizate de „Societatea Amicilor Bellelor-Arte”. În perioada 1873-1874 face călătorii de studii în Italia, la Roma, Napoli şi Pompei, apoi merge în Grecia şi la Viena. În 1877 este convocat să însoţească armata română în calitate de „pictor de front”, realizând la faţa locului picturi după luptele de la Griviţa şi Rahova, alte desene şi schiţe. În anii 1879 şi 1890, lucrează în Franţa, în Bretagne la Vitré sau în atelierul său din Paris, apoi revine în ţară, stabilindu-se la Câmpina, apoi deschide mai multe expoziţii personale, în anii 1891 şi 1904, la Ateneul Român. În această perioadă se dedică cu predilecţie subiectelor rustice, într-o varietate de motive, realizează care cu boi, potrete de ţărănci şi nenumărate peisaje cu specific românesc. În anul 1899 devine membru de onoare al Academiei Române. La 21 iulie 1907, Nicolae Grigorescu trece la cele veşnice, la locuinţa sa de la Câmpina, lăsând, neterminată, pe şevalet, lucrarea „Întoarcerea de la bâlci”. La Muzeul Județean Argeș puteți vedea tabloul Musceleanca. 

În Câmpulung Muscel există un loc unde poţi să vezi maşini pe care le ştii din poze sau de care ai auzit, probabil, din întâmplare, ne spune promotor.ro.  Se numeşte Muzeul Automobilului Românesc, iar oamenii din spatele acestei iniţiative, doi aromâni, dar și alți sufletiști, şi-au propus să adune măcar câte un exemplar al fiecărei maşini construite vreodată la noi.  Inginerul Emil Hagi, împreună cu fiul său, Alexandru Hagi sunt ctitorii acestui muzeu unde sunt organizate și evenimente ce evocă istoria și tradițiile aromâne. 

La Curtea de Argeş, Dumitru Norocea a reușit cu multă răbdare să scoată la iveală pictura de secol al XIV-lea, pictură în stilul Renaşterii Paleologe. În perioada restaurării Bisericii Domneşti din Curtea de Argeş, a decis ca împreună cu soţia sa Elisabeta să îşi construiască o casă cât mai aproape de Biserica Domnească.  Dumitru Norocea şi-a dorit foarte mult ca locuinţa sa să devină muzeu, lucru dus la îndeplinire de soţia sa după moartea marelui artist. În anii 1985-1986, la parterul casei s-a organizat o expoziţie de etnografie. Găsim aici vase de ceramică argeşeană, cusături şi ţesături specifice zonei, costume populare din arealul argeşean şi unelte folosite la îndeletniciri casnice şi munci agricole. La etajul clădirii a fost organizată o expoziţie cu picturile realizate de Dumitru Norocea cu teme rustice, descrierea costumelor populare şi Răscoala din 1907. Tot la etaj, descoperim documente şi atestate ale pictorului restaurator, adeverinţe din perioada petrecută în Italia, paşaportul, şevalete, scaunul trepied, planşa de culori şi diverse pensule. Sursa: Asociația Montană Vidraru; https://visitcurteadearges.ro/

The “Goleștii Badii” Ethnographic Museum in Topoloveni represents for tourists a portal to the past, to the daily living of the villagers and their customs. The museum consists of several rooms, in which various clothing items are exhibited, such as over 100 years old embroidered peasant blouses, pots, clay pots with traditional inscriptions and household tools. A room in the museum is dedicated to cult objects and there are also old books written in Slavonic and Cyrillic. Among the valuable exhibits there is a functional gramophone, old radios, but also a meteor rock that fell from the sky a few decades ago, donated by locals to the museum in Topoloveni.